Mult mai frumoși de suntem prin durere,
mie ce plâng, splendori că nu-mi sunt date,
mi-e boala sănătate
iar nenorocul și noroc și viață:
amară-i acea miere
ce, peste suflet, mintea-n van o-nvață.
Destinul rău nu-nhață-n
rotirea-i maiestoasă
pe-acel ce zboară jos, cu-aripă lină;
mizeria-mi răzleață,
dar blândă și pioasă,
mi-e nou imbold și dulce disciplină:
viața-mi peregrină,
prin forță ori iubire, se convinge
a pierde mult decât puțin a-nvinge.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea că frumusețea și înțelepciunea pot fi găsite chiar și în suferință și nenoroc. Vorbitorul acceptă destinul, găsind o formă de disciplină și imbold în mizeria sa, ajungând la concluzia că a pierde uneori este mai valoros decât a învinge.