Un om într-o femeie, înainte de zei
vorbește prin gura ei;
la vorbele-i blajine,
Eu nu mai pot să fiu stăpân pe mine.
Din mine mă desprinde
și astfel, din afară,
de mine însumi mila mă cuprinde.
Frumosul-i chip când încearcă să mă-nvețe
să-nving a patimii povară,
văd moartea-n orişicare frumusețe.
Ah, faceți astfel, doamnă, care-mi treceți
prin jar și apă sufletul și plânsu-mi,
să nu mă mai întorc în mine însumi!
Sensul versurilor
Piesa explorează o relație intensă și dureroasă, în care eul se pierde în celălalt. Vorbitorul se simte copleșit de emoții și vede frumusețea ca pe o prevestire a morții, implorând să nu se mai întoarcă la sine.