Prin doamna-mi aspră și frumoasă-apare
cel bun frumos, cel rău urât; de-acee
mă-întreb care femeie,
ca eu de ea, n-o arde după mine?
Cum prin predestinare
în ochi am o scânteie
ce deslușește ce-i frumos și bine,
spre-a se-ncontra pe sine,
ea, dur, să zic mă-ndeamnă:
– Din suflet vine chipu-mi fără viață. –
Căci dacă-un pictor când pictează-o doamnă
pe sine se-ncondeie,
ce-o face ea când pentru el e gheață?
De-aceea, o povață:
să o pictez voios: va fi frumoasă,
iar eu un hâd cu fața-ntunecoasă.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentele unui îndrăgostit respins, care reflectă asupra frumuseții aspre a iubitei sale și asupra impactului pe care aceasta îl are asupra percepției sale despre sine. El caută o modalitate de a o vedea într-o lumină pozitivă, chiar dacă el se simte întunecat de această iubire neîmpărtășită.