Din nou e toamnă, mă plimb, iar frunzele cad
Ploaia a început, mă gândesc la ce am mai drag
Familie, iubită, încet mă reculeg
Mă strâng încet, încerc să înțeleg
Rostul meu, ce am de făcut pe acest pământ
Care îmi e menirea, liniștea sufletului
Suspine perfide, adieri de vânt
Gânduri negre, simțiri, fiecare cuvânt
Ce-l spun, e pentru că îl simt
Nu am motive să mint
Și îmi amintesc fiecare răsărit
Miezul zilei și apus
În suflet încă păstrez amintirea vie a celor ce s-a dus
aha..
Și știu că doare, cu capul sus înaintăm
Calc pe asfalt, e mult prea greu să uităm
Și liniștea se lasă, se așterne ceața greu
Dacă am să plec cândva, să nu vă pară rău.
Chiar dacă sunt departe
Nu vreau să vă văd suferind
Nu vă uitați în urma mea, priviți în altă parte
Poate cândva mă veți vedea venind (Bis).
Cad în agonie, când deodată
Aud zgomotul clopotelor ce-au încetat să bată
Nu se aude decât o șoaptă /
O ultimă întrebare rostită de soartă
Totul e ruginiu
Vântul adie
Totul pare pe moarte, nici decum viu
Doar amintirea celor dragi rămâne veșnic vie
Iar distanța e singura ce ne desparte
Și nu vă temeți, căci mă descurc
E greu, sentimentele sunt aparte
Vad lumina și încep să urc
Știu..
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de melancolie și nostalgie în timpul toamnei târzii. Vorbește despre amintiri, pierderi și reflecții asupra vieții, dar și despre speranța de a depăși momentele grele.