O, sere în mijloc de păduri!
Cu ușile-n veci pecetluite!
Cu tot ce se află sub bolțile voastre!
Cu analogiile voastre în sufletul meu!
Gândurile micii prințese-nfometate,
Plictisul unui marinar în pustiu,
O fanfară sub ferestrele bolnavilor fără leac.
Cuibăriți-vă prin colțurile cele mai calde!
Ai zice, o femeie leșinată într-o zi de seceriș;
Sunt surugii în curtea ospiciului;
În depărtare trece-un vânător devenit infirmier.
Cercetași în lumina lunii!
O, nu-i nimic la locul său!
Ai zice, o nebună-n fața juzilor,
Un vas de război cu pânzele-n vânt pe un canal.
Pasări de noapte pe crini,
Un dangăt funebru-n amiază,
(Acolo, sub clopote!)
Un popas de bolnavi în preerie,
Un miros de eter pe o zi însorită.
Doamne! Doamne! Când vom avea ploaie
Și zăpadă, și vânt în sere!
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de confuzie și disperare, folosind imagini bizare și contraste puternice. Serele devin un simbol al izolării și al unei lumi interioare tulburate, plină de gânduri incoerente și sentimente contradictorii. Este o reflecție asupra nebuniei și a pierderii speranței.