Aveam vreo trei ani,
Stăteam în curte și mă jucam cu niște surcele
Și Rujan, care se învățase să-mpungă,
Nu știu cum scapă de unde era legat
Și vine la mine, mă ia în sus și mă pomenesc zburând,
Noroc că m-a luat între coarne, nu m-a înțepat, nu nimic,
Eu căzusem în picioare și râdeam, că-mi plăcuse
Cum mă lansase în aer.
Boul venea iar spre mine și-atunci a apărut tata,
S-a răstit la el și-a-nceput să-l bată cu un resteu.
Așa mi-a rămas în minte tata, mânios,
Bătând o vită care era să-i omoare copilul.
Eu stăteam și mă uitam la omul acela înalt, cu mustață,
Care sărise să mă apere. Încă mai râdeam,
Dar tata era supărat tare, și pedepsea strașnic vita nărăvașă.
De felul lui se zice că era foarte blând, visător,
Seara se suia pe o plastă de fân și se uita la stele.
Scria și poezii.
Pe una a publicat-o, încrustând-o cu briceagul
Pe o plută tânără pe Dobreț,
Singura lui tipăritură în timpul vieții,
Care a tot crescut cu copacul
Și a avut mare influență asupra mea.
Asta este însă imaginea care mi-a rămas,
La scurt timp a-nceput să-l doară un picior
Și-n trei zile a și murit,
De-a rămas toată lumea trăznită, jumătate din sat a mers în urmă
La-nmormântare..
Parcă-mi mai amintesc cum aruncau niște bani pe la poduri,
Când trecea carul, mergând încet și lumea jelindu-se în urmă.
Sensul versurilor
Piesa este o rememorare a figurii paterne, văzută prin ochii unui copil. Amintirea centrală este un eveniment periculos, urmat de o imagine a tatălui ca protector, contrastând cu natura sa blândă și artistică, culminând cu moartea sa subită.