Spânu secera și lega la grâu.
Și pe grâu, știi, trebuie să te lași cu genunchiul,
Când faci snopul.
Și el avea pantalonii rupți în genunchi.
Și i-a întors cu turul înainte,
Ca să poată lega. Așa a venit la loc.
El lega în urmă, după femeile care secerau înainte,
Vorbeau tare, râdeau, cântau. Era frumos la muncă.
Și la masă, Măria Bălii dă cu ochii de el
Și i se pare ceva greșit la el. Îi ia sama bine
Și începe să se-nchine.
– Mă, tu te uitași, mă, azi-dimineață
Cum luași pantalonii?
– Păi, cum îi luai, fă, cum îi luai? Se făcea Spânu că nu știe.
– Păi, nu vezi, mă, că te-nchiotorași la spate?
– Nu știu, că mă sculai de noapte.
– Nărodule, du-te colo-n vale și-ntoarce pantalonii,
Că se schimbă vremea,
Se mai pune vreun potop, ne-apucă-aci
Și tu nici nu poți fugi așa cu turu-nainte.
Mă, dacă te trăsnește cumva,
O să se mire lumea, cum te-a răsucit bubuitura
În pantaloni, de ți-au venit nasturii la spate,
Ca la muieri.
Era un râs!..
Spânu, serios, se uita pe el
– Da’ ce-au pantalonii mei, că eu așa-i port demult
Și n-am observat nimic.
Și Ana, fata lui, îi ia apărarea:
– Mărie, păi să lege snopii,
Că se lasă cu genunchii colo și-l înțeapă cornecii.
Dar Măria nu-l slăbea deloc.
Sta cu mâinile-n șolduri și se minuna:
– Ia uitați-vă voi la ăsta! Păi, bine, mă nărodule..
Așa era la secerat, distracție,
Orice întâmplare era bună de râs.
Femeile, cum mergeau așa cocoșate, ca secerile din mâna
Ore întregi,
Că nu știai, seceră cu secera ori cu ele însele
Sunt niște secere sticloase, de oase,
La masă se mai destindeau o țâră.
– Spânule, când oi muri, să vii să-mi duci sfeșnicul,
Că ți-am făcut prosop frumos
Cu podul Jiului cusut.
Da’ vezi cum te îmbraci,
Că-mi întorci procestiunea-ndărăt,
Dacă-mi vii tot aşa cu turu-nainte..
– Lasă, fă, când o să fii moartă, nu te mai uiți tu acolo,
La nădragii mei..
Tu te uiți în sus și numeri stelele
În continuare, de unde-ai rămâne-n ziua aia
Cu număratul.
– Păi, de ce să le țin eu socoteală, mă,
Nu sunt socotite?
– Ba sunt, da’ fiecare trebuie s-o ia
De la început, să vadă că lipsește una.
Și „Leatul” – așa-i zicea ea lui Spânu: „Leatule
Sensul versurilor
Piesa evocă viața rurală tradițională, cu umor și melancolie. Scenele de muncă la câmp, dialogurile pitorești și credințele populare se împletesc cu inevitabilitatea morții, văzută ca o parte firească a existenței.