Punând cartofi în Peștera Muierii,
Țăranul ară pietrele-ncet,
Cu doi căluți scăpați de la decret,
Dar prigoniți de-ntârzierea verii.
Pe crengi uscate cântă cucul, biet!
Și lui i se mai umblă la criterii,
E prea monosilabic, prea discret
Și nu mobilizează pompierii.
Și-n chei, Oltețul repede, cum taie
În roca dură, drumul lunecos,
Un geamăt lung auzi din măruntaie:
Nu poate să mai rabde, încovoaie
Acest pământ al patriei mănos
Durerea lumii-ajunsă pân’ la os.
Sensul versurilor
Piesa descrie viața grea a țăranilor, împovărați de muncă și de greutățile vremurilor. Natura însăși pare să resimtă această durere, într-un peisaj arid și apăsător.