Pictura cu crin.
Și aș dori să te păstrez
În clipa aceasta de strălucire
Ca pe-o floare, care se dăruie singură
Unei picturi cu sfânt.
(Vezi arhanghelul cu crinul în mână.)
Sigur, eu nu sunt sfântul!
Dar îmi place imaginea și o păstrez.
Azi-noapte am ascultat spovedaniile complete
(Volumul II sau I?)
Legate în piele, oricum.
Cum se mai adună și viața noastră!
Ca un film de desene animate,
Făcut din cuvinte scrise.
Ce nevoie avem de aceste priviri în urmă
Și toate aceste întâmplări
Mai mult sau mai puțin necesare,
Pe care, până la urmă,
Suntem tentați să le credem chiar fericite?
Sunt însăși viața noastră cu gust amar
Care tânjește după o lacrimă de căință,
Ca să-l mai dilueze.
Ai trecut ca o umbră prin toate aceste încăperi
Ale castelului tău
(Nu din Spania, desigur!)
Și nu te-a întinat nimic
Nu te-a atins nicio armă din panoplia
Ghiftuită de spade, din sala armelor.
E nemaipomenit cum frumusețea ta știe să se apere
Și chiar dacă nu mi-ai fi spus o vorbă
Pentru mine ai fi fost mai limpede
Decât primul meu gând de dimineață.
Azi-noapte am fost mai epici –
Și cuvintele tale
Le-am văzut strecurându-se
Prin fereastra întredeschisă,
Prefăcându-se în fulgi,
Pentru neîntinarea orașului.
Sensul versurilor
Piesa este o meditație asupra iubirii și purității, văzută printr-o lentilă melancolică. Vorbitorul idealizează persoana iubită, comparând-o cu o imagine sacră și reflectând asupra efemerității și frumuseții vieții.