Chipul meu îmi pare cunoscut
Dar nu-mi amintesc de unde.
Nu cumva ești tu
Cel cu care-am râs
Într-o viață,
Lipindu-ne nasul de sufletul lumii
Ca de-o vitrină?
Ai un rid pe frunte
Care-mi amintește de-o istorie
Modernă și contemporană.
Ochii aceștia i-am văzut, dacă nu mă-nșel,
Mirându-se pe niște lucruri obișnuite,
Pe tristețe, pe noapte, pe spaimă.
Ai vreo rudă, o mână, un gând,
Vreo sprânceană, cam așa ceva,
În soare
Și-n celelalte stele căzătoare?
Pot jura
Că ești cel care s-a îndrăgostit pentru vecie
De fata aceea
Al cărei nume îți scapă mereu.
O,
Totul îmi pare foarte cunoscut
La dumneata,
Chiar și zilele care nu ți s-au întâmplat
Și se vor întâmpla.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de familiaritate inexplicabilă față de o altă persoană, sugerând o conexiune profundă dincolo de timpul și spațiul prezent. Vorbitorul simte că recunoaște chipul și experiențele celuilalt, chiar și cele care nu s-au întâmplat încă, implicând o legătură karmică sau un destin comun.