Ceasul s-a-ntors cu spatele la timp.
Era bolnav ceasul şi, simţindu-şi sfârşitul,
Poate că s-a gândit şi el
La un rai al obiectelor care mor,
Unde ceasurile se potrivesc singure
După inima lui Dumnezeu
Şi deşteptătoarele sună şi ziua şi noaptea
Învierea stelelor.
A văzut însă cu limba cea mare
Că e absurd
Şi a murit simplu, de tot,
Întorcându-se cu spatele la timp.
Iar eu, sufletul răposatului,
Voi mai rămâne în preajma lui
Trei zile,
Să văd cum continuă să-i crească
Părul şi unghiile.
După care voi pleca şi eu.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema morții și a absurdului existenței prin personificarea unui ceas care moare. Eul liric, sufletul ceasului, contemplă efemeritatea și inevitabilitatea sfârșitului, acceptând în cele din urmă plecarea.
