Mă bătea prea tare soarele,
Și te-am pus în geam
Ca pe-o hârtie albastră.
Mă bătea prea tare gândul,
Și te-am pus
În dreptul frunții
Ca pe-o icoană
Făcătoare de minuni.
Mă bătea prea tare moartea,
Și te-am pus în dreptul inimii,
Ca pe-un paravan
De dragoste.
Acum, că pleci,
Mă vor disputa cu o furie înzecită
Soarele, gândul,
Și moartea.
Ca pe Homer
Cele șapte cetăți.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema protecției oferite de o persoană dragă în fața greutăților vieții, personificate de soare, gânduri și moarte. Plecarea acestei persoane lasă eul liric vulnerabil și expus din nou acestor forțe. Metafora centrală este aceea a persoanei iubite ca un scut temporar împotriva adversităților.