Câteodată întunericul
E în afara mea,
Fulgerul nu se mai dezdoaie.
Se văd prin el, ca printr-o țeavă
De telescop.
Vreo stâncă poate pe undeva
Nu vrea să se mistuie,
Vreo scorbură opune rezistență
Cariului deznădăjduit.
N-a mai căzut de mult
Nici o stea:
Circulă greu materia pe cer.
Cuiva i s-a întâmplat o nenorocire
Și nu vrea să plângă:
Se îngreunează circulația apei
În natură.
Și eu prind această stare
Direct în suflet,
Ca oglinda apei norul de sus
Bolovan în ochi.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de melancolie profundă, în care întunericul exterior se reflectă în sufletul naratorului. O nenorocire nespusa îngreunează lumea, iar naratorul absoarbe această stare, simțindu-se copleșit.