Mariana Marin – Colecționarea

Copilul ăsta, spun părinții,
îmbătrânește ca broasca țestoasă.
Ascultați!
Acum își freacă spinarea de talpa casei;
acum se rostogolește cu precizie în băltoacă și cât de curând îi vom simți boțișorul umed strecurat
la piept.
I.
Femeia își contempla tinerețea.
A deschis dulapurile;
a spart oglinzile;
o hotărât de una singură.
II.
În disperarea unei dimineți îmi lovesc ușor degetele de sticla ferestrei.
Nu mai aștept venirea iernii în acest an.
Cântecele mi-au înverzit auzul; nu mai aștept, îmi privesc de aproape nebunia
și cobor cât pot de repede în grădinile părăsite.
Palidă, mă așez pe locul unde am fost văzută
femeie plângând
Asta ar trebui acum!
Să-mi amintesc sub o mască.
III.
El mă privea dintr-o piele care de mult nu mai era
a lui.
Eu îi întindeam paharul
și îmi potriveam părul, rochia, pantoful.
El avea 22 de ani.
Eu 23.
Ne-am cumpărat o insulă
în
Antile.
IV.
Lovesc cu sete gura frumoasă a echilibrului!
Și nebunii ar plânge treziți din copilăria lor
cu un astfel de cântec!
Dar nimic nu i se mai poate întâmpla
celui care își cunoaște pe de rost numărul
degetelor, cântecele, spaimele, capcanele, umilințele, cântecele
V.
Peste plânsul sacadat al nopții cel mai de sus a căzut capul meu.
Nici tu nu ești curat, nici tu nu ești, îmi strigau.
Priveam înapoi: amintirea umedă a sălii de disecție îmi invada nările.
– Cel mai de sus a căzut capul meu.
VI.
În disperarea unei dimineți îmi vărs cu poftă nebunia.
Pe oasele din ce în ce mai subțiri
un ins feroce își lustruiește cu indiferență
unghiile
Nu, nu mai aștept venirea iernii în acest an.
Atât mă iubesc, cum stau de cuminte și dulce
într-o băltoacă de cuvinte