Foaie verde mărăcine,
Codrule, de-aș fi ca tine,
Codrule, de-aș fi ca tine
Fericit-aș fi pe lume,
Vara-mi vii cu frunze verzi,
Toamna le scuturi, le pierzi.
Dar omul dacă se pierde
Nimenea nu îl mai vede,
Iar dacă îmbătrânește
Cât lumea nu-ntinerește.
Toamna codru-ngălbenește,
Dar inima-mbătrânește,
Codrul tot întinerește,
Omul moare, putrezește.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă o melancolie profundă față de trecerea timpului și inevitabilitatea morții, contrastând ciclicitatea regeneratoare a naturii cu soarta efemeră a omului. Vorbitorul își dorește să aibă constanța și reînnoirea codrului, în opoziție cu îmbătrânirea și dispariția umană.