Cântă, cuce, că ți-i bine,
Frunza și codru-i cu tine,
Jalea și doru-i cu mine.
Cântă, cuce, nu fii rău,
Frunza și codru-i al tău,
Jalea și doru-i al meu.
Cucule, pasăre blândă,
Zboară prin codrii și cântă,
Zboară prin codrii și cântă
Și pe cine-i avea mânie
Blesteamă-l văduv să fie,
Blesteamă-l văduv să fie,
Că nu-ți trebuie altă funie
Decât văduvia-n lume,
Decât văduvia-n lume.
Cântă, cuce, limba-ți sece
De ploaie și vânturi reci
Și-al meu dor ca să ți-o lege,
De cântat să nu mai poți
Puii de trei ori să-i scoți,
Mânca-i-ar corbii pe toți
Să nu fie cuc, nici pui,
Să nu cânte nimănui,
Să nu cânte nimănui.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un contrast puternic între bucuria cucii și tristețea celui care vorbește. În final, dorința de răzbunare culminează cu un blestem crunt.