Spune-mi, inimioară, spune
Câte doruri sunt pe lume,
Spune-mi că tu știi mai bune
Că toate pornesc din tine,
Tu dai drumul dorului
Prin sufletul omului.
De-ar fi omul cum e floarea
N-ar cunoaște supărarea,
Omul de când s-a născut
Amarul l-a cunoscut,
Omul dac-o-mbătrâni
Zilele i s-or sfârși.
Floarea crește lângă apă,
Pe om necazul mi-l seacă,
Floarea dacă se pălește
Pui alta-n loc și-nflorește.
Ce e omul pe pământ?
Floare scuturată-n vânt!
Azi este, mâine s-o duce
Cine știe cin’ l-o plânge,
Dacă n-o avea copii
N-are cine mi-l jeli,
Poate frunzele din vii
Ori florile din câmpii,
Poate frunzele din vii
Or cădea și l-or jeli,
Ori florile din câmpii
Or cădea și l-or jeli.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra naturii efemere a vieții umane, comparând omul cu o floare fragilă, supusă suferinței și destinată să se stingă. Se pune accent pe inevitabilitatea morții și pe importanța amintirii și a compasiunii.