Și de-o fi cândva să mor
De-acum le spun tuturor
Să mă-ngroape la izvor
Să-mi treacă de foc și dor,
La izvor, într-o vâlcea
Să mă plângă pădurea.
Să mă-ngroape-n munți de piatră
Ploile să nu mă bată,
Soarele să nu mă ardă,
Nimenea să nu mă vadă.
Să mă-ngroape-ntr-o pustie
Nimenea să nu mă știe,
Nimenea să nu mă plângă,
Numai cucul care cântă.
Brazii și mioarele,
Munții și izvoarele,
Munții și izvoarele
Și dragi căprioarele.
Că pe toate le-am cântat,
Dar acuma le-am lăsat,
Le-am lăsat, las și lumea,
Numai de nu m-ar uita.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dorința de a fi îngropat într-un loc natural, aproape de elementele naturii, și teama de a fi uitat după moarte. Este un testament al legăturii profunde cu natura și o meditație asupra efemerității vieții.