Cu frunze negre, cu flori de soc,
Mă ține primăvara-n loc,
În crângul mic pe care-l știi
Cu dragostile fumurii.
De iarbă crudă și de lut
Mi s-a făcut dor neștiut,
Obrazul la pământ l-am pus
Să-mi amintesc de-un dor apus.
Dar altcum inima-i zvâcnea,
Pământului, sub fața mea,
Îndepărtate țări și ape
Veneau din toate, mai aproape.
Am pus urechea la pământ,
Să prind o pulbere de cânt,
Dar firul mic, ca de vioară,
Un cântec larg mi-l împresoară.
De sub culcate ierburi, iată,
Dă zvon țărâna zbuciumată,
Tovarăși mulți, în marșuri grele,
Din țări cu scrâșnet de zăbrele.
……………………
Cu fața-n iarbă, la pământ,
Mă ține crângul fremătând,
Nu crângul mic, pe care-l știi
Unde-așteptam demult să-mi vii,.
Ci crângul tot unde ne-ncape
Și dor, și pasăre, și ape,
Nu primăvara ta și-a mea,
Mai firavă ca lacrima,.
Ci cântul larg ce ne-nfășoară
Plapânda strună de vioară,
Ci hora soarelui și-a lunii
Cu toată primăvara lumii.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de nostalgie și dorința de a se reconecta cu trecutul prin intermediul naturii. Crângul devine un simbol al amintirilor și al unei lumi interioare bogate, unde dorul și natura se împletesc.
