Două dimineața. Șobolanii rod rămășițele unei zile moarte azvârlită în coșurile de gunoi public: orașul aparține fantomelor, ucigașilor și somnambulilor. Unde ești, în ce pat, în ce așternuturi, în ce vis? Dacă m-aș ciocni de tine, dacă m-aș lovi de pielea ta, ai trece fără să mă remarci, pentru că nu ne identificăm cu visele noastre. Nu mi-e foame: nu-mi pot digera existența în noaptea asta. Sunt obosită: am colindat prin beznele nopții ca să scap de obsesia mea. Nu mi-e somn: nici măcar de moarte nu mi-e poftă. Stând pe o bancă, violată împotriva voinței mele de apariția dimineții, nu îmi mai amintesc de experimentul uitării. Închid ochii. Hoții vor doar verighetele noastre, bijuteriile; vagabonzii, trupul; amanții, carnea; predicatorii, sufletele noastre; ucigașii, viața. Poți să-mi iei sufletul: te provoc să schimbi ceva legat de el. Îmi las capul pe spate ca să simt foșnetul frunzelor deasupra mea. Sunt în pădure, pe un câmp. Este vremea când Timpul se deghizează în măturător și Dumnezeu se îmbracă în zdrențe. El, bogătașul, încăpățânatul; el, care nu consimte să vadă o perlă pierdută printre mormanele de cochilii de scoici, de stridii din pragurile tavernelor. „Tatăl nostru care ești în ceruri…”. Voi vedea vreodată venind un bătrân, în haină maronie, zdrențuroasă, sfâșiată, ruptă, cu picioarele pline de noroi prin pașii trecerii tale, Dumnezeule, de cel viclean să mă izbăvească? Să simuleze că scapă pe bancă, strângând strâns în pumnul său sângeriu, rănit, un cadou valoros care ar fi un alt spațiu, o altă dimensiune ce ar schimba totul în viața mea. Un cerșetor despărți degetele încet, unul după altul, priveghetor, pentru că darul ar fi putut zbura departe. Oare ce avea în palmă? O pasăre, o sămânță, un cuțit, o cheie pentru a deschide cufărul inimii?
Sensul versurilor
O meditație nocturnă asupra condiției umane, marcată de deziluzie și căutarea unui sens. Naratorul se confruntă cu realitatea dură a existenței, dar păstrează o licărire de speranță într-o posibilă revelație sau salvare.