Marcel Breslaşu – De Ce Te-ntorci, Duioasa Rândunică?

De ce te-ntorci, duioasa rândunică,
din țara-n care-i veșnic Mai?
Cu ce-a păcătuit faptura-ți mică?
Ce straji de foc în urma-ți se ridică?
Ce zei te-au izgonit din rai?.
Ai tulburat cu veselele-ți chiote
ale răpușilor tihnite liote,
ori necuprinsul ai cercat să-l măsuri
cu miazănoaptele tale pașuri?.
Nu-ți jinduiesc, prietena, norocul
de-a fi putut aievea să-ți dezmierzi
ravna și-aripa, cântecul și ciocul
în apa lacurilor pururi verzi –
dar mă întreb, cum de-ai găsit mijlocul
să-ți afli paradisul – și să-l pierzi?!.
– Nu știi, poete, ce plictis
e să trăiești în paradis,
s-adormi în vis, să te trezești în vis,
în cercu-nchis
și dinainte scris!
Din zori în zori, același aer cald,
din zări în zări, nisipul fără-un fald,
și-n depărtări, deșertul de smarald al mării..
Să zbori, să zbori – și zborul tău rotund,
fără chenar și fără fund,
să-ți pară o icoană a nemișcării,
când umbra răstignită pe nisip
își zugrăvește chinuitul chip
ca pe o stearpă fâlfâire de stindarde
adânc înfipte-n duna care arde..
Atunci-atunci cazi pradă deznădejdii
Și-ajungi să cauți o oază de primejdii:
un nor ce trece peste fruntea bolții
– mai pură după ce se despresoară –
un fulger care-o sfâșie cu colții
– dar, prăvălindu-se, o și măsoară!.
Nu! Rai și iad sunt una, sunt totuna,
când porți în pieptul viu un suflet mort,
cum una sunt seninul și furtuna,
când nu te-așteaptă-n zare nici un port.
Și-ntregul cer o strâmtă colivie,
când nu îl poți lărgi cu-aripa ta,
purtând din țarm în țarm solia vie,
vestind că primăvara va să vie,
trezind ecoul care-o aștepta!.
În zbor pieptiș m-a săgetat popasul,
tăcerea mi-a rodit un cânt mai cald..
Mi-am regăsit aripile și glasul
mladii-n oglinda mării de smarald,
în tăndărita mare de smarald,
în frământata mare de smarald.
și mă întorc.. Pentru a mia oare
Acum – aici – Acasă – în valtoare!