Păcătuit-a omul în vremuri fericite,
Când nu-i lipsea nimica, nici hrană, nici odihnă,
Când n-avea a se teme de zile amărâte,
Când roabă-i era lumea şi el domnea în tihna.
Pământul, încă proaspăt, pătatu-s-a de sânge
Când lumea era largă şi oamenii puţini,
Când nimenea, sub soare, n-avea de ce se plânge,
Când cerul n-avea trăsnet şi nici pământul spini.
Şi vreţi că astăzi omul să nu păcătuiască?
Când grijile-l apasă, nevoile-l muncesc,
Când el se vede-n lume menit să pătimească,
Când ralele-l frământă, şi poftele-l robesc!.
Şi vreţi să n-avem Câini, când e nepotrivire,
Şi ura şi cruzime în neamul omenesc,
Când neagră duşmănie şi lacomă râvnire
De-a pururea-ncuibate în inimi clocotesc!.
Nu, nu; din nopţi pierdute în vremuri depărtate
Blastemul stă pe oameni, în veci vor suferi,
Şi râvnă, şi ispita, şi negrele păcate
Născutu-s-au cu lumea, cu lumea vor pieri!
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea că păcatul și suferința sunt inerente condiției umane, fiind prezente încă de la începutul lumii. Omul este predispus la păcat din cauza grijilor, nevoilor și a poftelor care îl domină, iar blestemul originar îl urmărește de-a lungul timpului.