O carte-mi ține-ades tovărășie
și-a mai rămas pe rândurile ei,
ca pulberea de soare străvezie,
lumina unui gând din ochii tăi.
Din când în când, cu buzele-o ating,
căldura mâinii tale s-o culeg,
și bucurii trecute să-nțeleg
eu nu-ndrăznesc, de teama să nu plâng.
Stau astfel vremea fără s-o mai număr;
mă-nșală visul bun și mă gândesc
ca-mi urmărești lectura peste umăr,
și, dacă taci, e pentru că citesc.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul profund față de o persoană dragă, evocat prin intermediul unei cărți care devine un simbol al prezenței și amintirilor împărtășite. Actul lecturii este transfigurat într-o comuniune spirituală, unde tăcerea devine o formă de dialog intim.