La trecătorile munților
gem cu tâmpla pe stâncă.
Și-aș fi vrut să te mai laud încă,
luminată culme a munților.
De-am fi împărțit pe dreptate
toate durerile lumii,
cât pe inima mea, cât pe inima ta,
eu n-aș muri așa tânără.
Puteam încă mult să mă bucur
râzând, sub verzile ramuri,
puteam să mai cânt încă mult
cu tâmpla pe orga pădurilor.
Mai erau atâtea grădini de cules..
Aș fi împodobit pân’ la fund
blidul acesta rotund,
cu năframe și mere.
De-am fi împărțit pe dreptate
toate durerile lumii,
ani mulți aș mai fi secerat
strălucirea câmpiilor.
Prietene, adă-mi spice de grâu,
sus, pe culmile munților,
lângă ceruri și vânturi,
lângă focul tăcut al păstorilor..
Viață, pentru unii ai fost
masă pururi întinsă,
pentru mine – ploaie pustie,
tu, cu nedreptele-ți cumpene;
și totuși, plecând, te salut, regretându-te.
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul față de o viață trăită cu nedreptate și durere, în contrast cu bucuriile pe care ar fi putut să le ofere. Vorbitorul își ia rămas bun de la viață, regretând oportunitățile pierdute și frumusețile neîmplinite.