Luminita Amarie – Ultimul Ecou

Ce răzbunat e cerul ăsta gri,
Iar tu cum taci şi-mi hărţuieşti dureri;
În veci poeme nu-ţi voi mai cârpi,
Te voi lăsa pe tine cu tăceri.
Ce istoviţi se plimbă pe poteci,
Doar îngeri goi, cu aripi de-mprumut.
Puteam să nu te vreau ştiind că pleci;
Acum la gura nopţii beau năut.
Cât vineţiu pe chipuri ce-ntâlnesc,
Plâng coşcoviţi luceferi în gunoi,
Iar anii noştri trec, se risipesc,
Ne dăruim himerelor de sloi.
Bătrâni, cu slavă parcă în priviri,
Întineresc văzându-se-n altar.
Doar ei mai poartă veşnicia-n firi,
Lucru văzut apoi doar de-un gropar.
Ce amăgiţi se nasc în sere prunci,
C-o mamă şi un tată virtual,
Şi sfinţii se uimesc şi îşi dau brânci
Văzând nevrednicia-n ritual.
Un cerşetor priveşte plictisit
Ştiind că toată munca e-n zadar,
Degeaba vile-n aur ne-am clădit
Când sufletul ni-i negru şi ogar.
Ce scandalos se ştie azi „trăi”,
Ducând doar jertfă – carne- la guvern.
Şi demonii prin iad dau a codi
Temând îngrămădeală în infern.
Ne cresc copii într-un regim sărac,
Lipsit de taine şi de-nvăţături,
În van ne este orişice zabrac
Şi ne purtăm ca nişte acrituri.
E trist, e trist, mi-e trist, of, oameni buni!
Ce surogaţi suntem şi toţi pierduţi,
Şi am uitat de vatră şi străbuni,
Suntem săraci, minciunilor vânduţi!.
Bolnavi, murdari de-atâtea-nsinuări,
Ca nişte sclavi cerşind ultima zi,
Ne facem din iluzii alte ţări
Visând la împlinirea de-a trăi.
Ce îmbâcsit e cerul între noi,
Te duci şi tu, te pierd în efemer,
Rămân în urmă îngeri trişti şi goi
Şi-o lume cotropită-ntr-un ungher.