Înghesuind credința-n buzunare,
Purtăm doar cruci la care nu privim.
Din amăgiri consolidăm altare
Cu dalta – sigur drum spre țintirim.
Din ceară ne sculptăm cu ironie
Cămine-n care adunăm averi.
În suflete purtăm o agonie
Și vrednici ne-ndreptăm spre nicăieri.
Năluci, cartoane, plastic și himere,
Am devenit din oameni sclavi de rând.
Cu ochii triști schițăm priviri stinghere,
Ne-ndrăgostim iubindu-ne în gând.
Timizi și sfinții dau să-și poarte crucea
Pe-un inventar de lacrimi și minciuni,
Sperând naiv că va veni „atuncea”
Când nu-ți pledai iubirea prin tribuni.
Privim cu ochii care ne trădează,
Dureri la care n-am avut recurs.
Greșeli ce crâncen ne înmormântează
Într-un pământ din care toți ne-am scurs.
Obscuri la suflet și haini la pofte,
Ne-ascundem îmbibând în noi tăceri.
Din vise ctitorim în noi cohorte
Știind că ne-ndreptăm spre nicăieri.
Striviți de banii ce calomniază
Un suflet ce-am primit curat în dar,
Primim averi ce ne ironizează –
Ne trecem – să trăim – n-avem habar!.
Rămâne Dumnezeu plângând în taină,
Dar încă ne mai strigă prin porunci.
Căci moartea când ne ia nu cere haină,
Nici nu ne-ntreabă de-am fost regi sau slugi.
© Luminita Amarie.
www. luminita-amarie. blogspot. com
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra condiției umane moderne, marcată de materialism, pierderea credinței și căutarea sensului vieții. Oamenii sunt descriși ca fiind striviți de bani și iluzii, îndepărtându-se de valorile spirituale și de esența umană.