Așa a fost, așa a totdeauna.
Aștept cu floarea mea de foc în mâini.
Întrerupându-mi preamărite săptămâni,
puternică-mi răsare luna.
În miez de noapte un cutreier sferic.
În spațiu – râuri, umbre, turnuri, clăi.
Liturgic astrul mă-ntâlnește-n văi,
dezbracă patria de întuneric.
Sus în lumină ce fragil
apare muntele!
Cetatea zeilor din ochii de copil,
ușor se sfarmă ca mătasea veche.
Materia ce sfântă e,
dar numai sunet în ureche.
Sensul versurilor
Piesa explorează o transformare spirituală profundă, sugerată de imagini ale naturii și ale luminii. Vorbește despre o revelație mistică, o eliberare de întuneric și o percepție nouă asupra realității.