Lucian Blaga – Leagănul

Doamnei Eugenia Brediceanu.
Eram așa de obosit
și sufeream.
Eu cred că sufeream de prea mult suflet.
Pe dealuri zorile își deschideau pleoapele
și ochii înroșiți de neodihnă.
Pierdut – m-am întrebat:
Soare,
cum mai simți nebuna bucurie
de-a răsări?.
Și-n dimineața-aceea fără somn
cum colindam cu pași de plumb
într-un ungher ascuns am dat de-un leagăn.
Păianjenii-și țeseau în el măruntele lor lumi,
iar carii-i măcinau tăcerea.
L-am privit cu gândul larg deschis.
Era leagănul
în care-o mână-mbătrânită azi de soarta mea
mi-a legănat
întâiul somn și poate-ntâiul vis.
Cu degetele amintirii
mi-am pipăit
încet,
încet,
trecutul ca un orb
și fără să-nțeleg de ce
m-am prăbușit
și-n hohote
am început să plâng deasupra leagănului meu.
Eram așa de obosit
de primăveri,
de trandafiri,
de tinerețe
și de râs.
Aiurind, mă căutam în leagănul bătrân
cu mâinile pe mine însumi
– ca prunc.
[1920].
(Eugenia Brediceanu a fost cumnata lui Lucian Blaga)