Lucian Blaga – Iubirea

Iubire, sete de viață,
Tu ești puterea creatoare,
Sub care inimile noastre
Renasc ca florile în soare,
Și, îmbătate de-al tău farmec,
Ce peste lume se așterne,
În tremurarea lor de-o clipă
Visează fericiri eterne.
Din haos și din întuneric
Te-ai smuls, fecundă și senină:
Al tău surâs de alma parens
Fu prima rază de lumină.
Și, de căldura ta, plânsetii
Treptat se dezmorțesc, învie..
Pe toți ca într-o mreajă-i leagă
Universala simpatie.
Tu faci să circule în lume
Puterea ta de zămislire.
Și miliardele de forme
De-a lungul vremii să se-nșire.
Viețile, ascunse-n germeni,
Din somn cum le atingi tresar,
Și toate-n raza ta învie,
Și toate mai frumoase par.
Prin tine, valuri de vibrații,
Din depărtatele planete,.
Trezesc în sufletele noastre
Dureri și bucurii secrete;
Și-acele nostalgii ce-adesea
Ne vin fără să știm de unde,
Or fi ecouri ostenite,
Chemări din regiuni profunde.
E greu să-mi deslușesc ce cuget..
Dar tu-mi evoci o lume-ntreagă,
De care nu știu ce putere,
Ce doruri mistice mă leagă.
Ma simt mai bun, mai cald, mai vesel.
Viața toată mi s-arată
Frumoasă, și într-o lumină
Cum n-am văzut-o niciodată
!
Căci azi iubesc; din nou îmi pare
Că e-ntâia mea iubire.
Natura-mbracă pentru mine
Podoabe, ca să mă inspire:
Copacii înfloresc, în aer
Plutesc miresme-mbătătoare,
Același dor, același suflet
Palpită-n fiecare floare.
Iubesc, și-n clipa asta toate
Câte răsar în primăvara
Sunt propriile mele visuri,
Aievea întrupate-afară.
Atins de farmecul vieții,
Ma simt o forță-n univers,
Și glasul meu devine cântec,
Gândirea mea devine vers.

Ce noapte blândă se coboară
Peste pământul obosit!
Și-i cald, aranii dorm afară,
S-ai noștri toți au adormit
Eu singur stau ca un lunatic;
De-a-ți voi gândurile mele!..
E-o lună parcă-i ziua. Cerul
I-albastru tot, spuzit de stele.
Nici broaștele nu dorm. Ce sfadă!..
Și după glas le înțelegi
Pe cele mai cu greutate:
Or fi facând și ele legi.
De pe gunoaie-aprinse fumul
Molatic se ridică-n cer,
Și caii la pășune sună
Din piedicile lor de fier,
Departe-un fluier se aude,
Un cântec aiurit, duios,
Ce-n note lungi, tremurătoare,
Suspină lin, misterios,
În sfânta liniște a nopții.
O stea alunecă de sus
Și taie-o dungă albă-n aer..
Cine din lume s-o fi dus?
În capul satului e curtea.
Ce-or fi facând acolo oare?
Or fi dormind e miezul nopții.
Și ea?.. Atât de gânditoare.
Și tristă m-a privit aseară!
Plânsese, ori mi s-a părut?
Ce-ar fi odată, mâna-i albă,
Când mi-o întinde, s-o sărut?..
Și-n minte mi s-arată chipu-i
Atât de fraged și de blând,
Cu ochii mari, senini, albaștri..
Ascund în fundul lor vreun gând?..
Suvițe blonde-i cad pe frunte..
Un păr bogat și mătăsos,
Și-un gât ce-ți dă fiori, și-o gură..
Cum râde de copilăros!
O fi știind cât de frumoasă-i?
Un liliac orbit de lună,
În zbor, de streini se lovește.
Visez? Cine-a venit să-mi spună
Că ea-ntr-o vagă așteptare
Se primblă singură pe-afară?
La vremea asta să nu doarmă?..
Sunt basme nopțile de vară!
Se poate gândurile mele
S-o fi atins, și ea-n neștire,
Ca de o vrajă tulburată
De-această rază de iubire,
Sa fi ieșit să caute-n stele
Tovarăși, de urât să-i ie.
Și plec. Un glas parcă mă cheamă..
Știu bine că-i o nebunie.
Sunt nouă case pân-acolo,
Și câinii dorm în bătătură.
Pășesc încet, aud cum suflă
Puternic vitele sub șură.
Îmi bate inima m-apropii.
Zăresc ceva?.. Ori mi se pare..
Ba da, o umbră e în poartă;
Și nici un semn, nici o mișcare..
Ajung în dreptul ei.. Cum tremur!
Și trec cu ochii în pământ..
Îmi fac mustrări de stângăcia
Și frica mea fără cuvânt.
Mă-ntorc.. Aș fi trecut și-acuma,
Căci pentru frică nu-s povețe..
Dar ea-mi șoptește: bună seara..
Tot fetele mai îndrăznețe!
M-abat și.. șovăind, m-apropii,
Și toate-mi par ca într-un vis..
E o lumină uimitoare,
Tot cerul parcă s-a deschis.
Copila aiurit zâmbește
Privirii mele arzătoare.
Țiu minte că i-am zis atuncea:
.. Să nu răcești.. e cam răcoare..
Și-ncet i-am pus pe umăr mâna
Așa timid, tremurător..
Știu eu? Poate-a fost milă,
Că s-a lăsat încetișor,
Ca un copil, plecându-și capul
Pe pieptul meu să i-l mângâi:.
Ce dulce e!.. Toată viața
Vreau lângă tine să rămâi!
Frumos îi mai miroase părul,
Miroase toată ca o floare.
Mă uit la ea atâta farmec
Îmi arde inima, mă doare..
S-am sărutat-o mult și lacom,
Am sărutat-o, scos din minți,
Pe ochii reci, pe gât, pe gură,
Cu mii de sărutări fierbinți.
Târziu ne-am despărțit.. cu-ntoarceri,
Cu trăgăniri copilărești.
S-am urmărit-o cum se șterge,
Ca o minune din povești.
Și mult am stat așa, în noapte,
Să-mi deslușesc tot ce-am simțit.
Aveam în mâini căldura, forma,
Parfumul visului iubit.
În sat cocoșii prind să cânte.
Deasupra stelele clipesc.
Mișcarea lumii întreruptă
Reintră-n mersul ei firesc.
Și când a doua zi, pe haină,
Mirat, găsesc un fir de păr,
Pricep că visul ce visasem
S-a petrecut în adevăr.
Mă-mbrac, mă pieptăn mai cu grijă.
Ce-i, Doamne, și iubirea asta!..
Acum, eu cred că ea mă vede,.
M-acoperă cu dulcea, casta
Și visătoarea ei privire.
Iubit de ea, mă simt frumos,
Și parcă nu mă-ncape lumea..
Ce mândru calc și radios!
Vad satu-ntr-o lumină nouă.
Mă simt ușor, mi-e cald, mi-e bine,
Și oamenii, mai veseli astăzi,
Privesc cu dragoste la mine;
Și toate par înfiorate,
În aer e o sărbătoare..
Natura, în extaz, palpită
Ca-n primul răsărit de soare.
Pricep.. ea a deschis fereastra,
Și din albastra ei privire
S-a revărsat asupra lumii
O sfântă rază de iubire,
Și toate-au tresărit atuncea
Ca de fiorul cel dintâi..
Iubito, farmecul acesta
Are ceva din ochii tăi!

Vezi, să ne scrii cum îți ajunge..
Și mama-n prag rămâne tristă.
Privirea mea caută-aiurea
O fluturare de batistă..
Mi-s ochii înecați de lacrimi,
Și trapul cailor stârnește
Un nor de praf; în juru-mi totul
Se-ntunecă, se-nvalmășește.
Pustie, nesfârșit de lungă,
S-așterne vremea înainte,
Și de pe-acum încep să-mi pară
Povești aducerile-aminte;
E-atâta fericire-n urmă,
Și-atâta-mi pare de departe,
Încât mă-ntreb dac-am trăit-o,
Sau am citit-o într-o carte.
Mă vad în larma de la școală,
Pierdut, neînțeles de nime,
Cercând neliniștea-mi ascunsă
Și dorul să mi-l pui în rime.
Viața mea se-nstrăinează
De tot ce se petrece-afară,
Și s-adâncește, visătoare,
În calmul nopților de vară..
O, am să-ți scriu adesea, mama,
Scrisori nebune, de prin stele,
Căci știu cine-o să le citească
S-o să priceapă ce-i în ele.
Tu, ascultându-le, vei crede
Că-s basme de pe altă lume,
Și nu vei bănui nimica..
Vei râde, ca de niște glume.
Iar dacă ochii ei albaștri,
Citind, se vor întuneca,
Și pe obrazu-i trist și palid
O lacrimă va luneca,
Tu fa-te că nu vezi, și las-o
De tine fața să-și ascundă,
Gândește-te că sunt departe,
C-aștept și roag-o să-mi răspundă.

Cumplite-s nopțile de iarnă,
Și lungi de nu se mai sfârșesc.
În urletele vijeliei
Sunt glasuri cari mă bocesc,
Și mi-e urât, mi-e dor, mi-e jale,
Și întunericul de-afară
Îmi face casa mai ursuză,
Singurătatea mai amară.
Tu nici nu bănuiești, copila,
Ce dureroasă nebunie
S-abate-n nopțile acestea
Peste viața mea pustie,
Și cum mă mistui, și mă zbucium
Ca-ntr-un ocean care mă-nghite,
Pierdut și neștiut de nimeni
În golul vremii neclintite.
Mereu pe-aceleași pagini caut
Un semn, știut mai dinainte..
A, iat-o fila îndoită..
Icoana ta-mi răsare-n minte,
Te vad citind aceste rânduri,
Te simt gândindu-te la mine,
Urzind, pe-o clipă de iubire,
O lume de povești senine,
Te urmăresc în cartea asta,
Ca și cum unele cuvinte
Ar mai păstra ceva din glasul,
Din respirarea ta fierbinte;.
Și-adesea când mă-neacă plânsul
De-atâta dor, de-atâta jale,
Eu îți sărut aici privirea
Și urma gândurilor tale..
Cine-a șoptit așa?.. Cum tremur..
Pare c-aud un pas pe scară,
Ascult, ținându-mi răsuflarea..
Nimic e viforul de-afară.
O, liniștite nopți de iulie,
Atât de limpezi și albastre,
Unde sunteți?.. Voi, poezia
Și farmecul iubirii noastre!

S-a luminat de ziua; nu e
Țipenie de om pe stradă,
A mele-s cele dintâi urme
În valurile de zăpadă;
Sunt amețit de neodihnă,
În gând spui versuri latinești,
Și, după fiecare strofă,
Mă-ntreb dacă mă mai iubești..
În clasă: dascălul, la tablă,
Măsoară calea dintre stele;
Pe liniile lui mi-s ochii,
Dar unde-s gândurile mele!..
E vară, stau culcat în iarbă,
Miresmele de flori mă-mbată,
Încet îmi lunecă pe frunte
O mână albă, delicată:.
Te vad privirea mi se pierde
În ochii tăi adânci și mari,
Și știu că ești a mea, și totuși
Parcă mă tem să nu-mi dispari.
Tăcerea, pajiștea, lumina
Ne farmecă, ne-nfioară;
Viața, inimile noastre
Palpită-n tot ce ne-nconjoară..
Deasupra noastră două presuri
Pe-o ramură se giugiulesc,
Și-n aer de plutesc miresme,
E ca și florile iubesc..
Figura i se luminează,
Și ochii galeși i s-aprind
Ce gând îi tremură pe buze
De mă privești așa, zâmbind?..
Acum ieși, tinere, la tablă
Și spune-ne ce-ai înțeles!
Tresar.. mă-ntreb unde mă aflu..
Școlarii îmi fac semn să ies.
În hohotul de râs al clasei
Privesc în juru-mi sâsâit
Uitați-va la el, și-l plângeți..
Nenorocitul.. a dormit!