Să fiu caprifoiul ce din ogradă se cațără,
floare-nălțându-și pe zidul lăcașului tău,
caprifoiul ce din scularea ta tânără
proaspăt se ține, proaspăt trăiește mereu.
Să viu, să mă-nalt la fereastră,
să-mi sprijini verdeața și ramuri.
Și perna să fiu, cuib moale obrazului tău,
iubitoarei priviri prin deschisele geamuri.
Unească-se florile mele
cu părul tău drag, castaniu,
în caldul amestec, în dulcea devălmășie
vorbească-și frățește și viu.
Visuri și gânduri ce ai
să le scad în miresmele florilor mele.
Și slugă să-ți fiu cu brațele-ramuri,
stăpână, tu, să fii peste ele.
Și fie, iubirea, să nu mai apună,
iar cine-n fereastră ne va vedea
să spună că eu sunt tulpina ta,
să spună că tu ești floarea mea.
Fie ca fără mine să nu mai râzi.
Nici eu să nu-nfloresc fără tine.
Fericirea mea – eu vreau să ți-o dărui.
Risipește-ți frumusețea ta peste mine.
Din poezia neogreacă
Kostis Palamas (1885-1943)
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința de a fi devotat și inseparabil de persoana iubită, asemeni unei plante cățărătoare care se împletește cu viața și frumusețea acesteia. Este o declarație de dragoste profundă, în care eul liric își dorește să ofere fericire și să primească frumusețe în schimb.