Spicele-n lanuri de dor se-nfioară, de moarte
când secera lunii pe boltă apare.
Ca fetele cată, cu părul de aur,
la zeul din zare.
O vorbă-și trec spicele, fete-n văpaie:
secera lunii e numai lumină –
cum ar putea să ne taie
pe la genunchi, să ne culce pe spate, în arderea vântului?
Aceasta-i tristețea cea mare a spicelor
că nu sunt tăiate de lună,
că numai de fierul pământului
li s-a menit să apună.
Sensul versurilor
Cântecul explorează melancolia și dorința spicelor de a fi tăiate de secera lunii, simbol al unei morți poetice și elevate. În schimb, soarta lor este să fie secerate de fierul pământului, o moarte mai prozaică și mai puțin idealizată. Piesa reflectă asupra efemerității și a dorinței de transcendență.