În noaptea asta lungă, fără sfârșit,
o femeie umblă sub cerul apropiat.
Ea înțelege mai puțin decât oricine
minunea ce s-a-ntâmplat.
Aude sori cântăreți, întreabă,
întreabă și nu înțelege.
În trupul ei stă închis ca într-o temniță bună
un prunc. De nouă ori se-nvârte discul lunii
în jurul pruncului.
El rămâne nemișcat și crește mirându-se. *
În noua noapte fără sfârșit
ciobanii păzesc nașterea unor semne cerești.
Mă duc între ele să vestesc:
Tăiați-vă mieii pe cruce
în amintirea jertfei ce se va face.
Ridicați-vă de lângă foc
în cojoace cu flăcări de lână.
Luați făclia ce-am aprins-o
în steaua coborâtă
deasupra ieslelor roase de boi
și dați-o mai departe
din mână în mână.
În curând fiul omului va căuta un loc
unde să-și culce capul,
răzimându-și-l ca și voi
de pietre ori de câini adormiți.
În curând rănile purtate prin văile noastre
s-or vindeca
incizându-se ca florile la întuneric.
În curând picioarele albe
vor umbla peste ape
Sensul versurilor
Piesa descrie momentul miraculos al Bunavestirii și anticipează sacrificiul lui Iisus. Versurile evocă un sentiment de mister și sacralitate, subliniind importanța credinței și a jertfei.