Ascultă tu un cuvânt, ascultă ce bănuiesc
despre lucruri. Cât țin hotarele
ele ne-ncearcă, ne împresoară, ne iscodesc.
Suntem împrejmuiți de atotștiutoarele.
Ne sunt acoperite viața și patima.
Lucrurile însă, ele ne știu. Ia aminte:
drumul ne știe secretele ținte,
vântul cunoaște cât de sărată e lacrima.
Prin suferinți, dintr-un loc într-altul, prin arderi
ne purtăm îndoielnică firea.
Noi ne cunoaștem doar dorul, aleanul.
Lucrurile ne ghicesc împlinirea.
Înaintarăm – până-n zăpezi, prin amară
vreme, și încă nu știm să iubim.
Dar apa, dar apa în care de sus
de pe pod ne-oglindim, o știe de astă-vară.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea că, deși oamenii se străduiesc să înțeleagă lumea și pe ei înșiși, adesea sunt lucrurile simple și natura care dețin adevărata cunoaștere. Natura pare să cunoască secretele și împlinirile noastre, în timp ce noi ne luptăm cu îndoielile și dorințele.