Focul tăcu. E zi de odihnă. Privim din tranșee
rețeaua, livada cu flori, și zdrențele-n sârmă.
Simți Paștile-n liniști. Încă o dată cei zece
tovarăși
stăm într-o groapă, asemenea bărcii fără de
cârmă.
Scumpe făpturi, fluturi mulți, năvălesc din
apus
cu-nalte sclipiri jucăușe, curate.
Trec pe deasupra în pâlcuri, culori salvate
din alt continent, cufundat și răpus.
Mâine bătaia va-ncepe din nou. Fii, inimă – lemn,
când fiecare-n tăcere se-ntreabă: care pe munte
cădea-va întâiul? – Când fiecare pe cealaltă
frunte
ar vrea să citească un semn.
Eu singur le zic: Fiți liniștiți! Odată cu zorile
cădea-vor întâi nu oameni, ci florile!
Dedițeii aceștia cu bluze albastre,
păpădii cu coifuri de aur ca ale noastre!.
Sensul versurilor
Poezia descrie un moment de respiro în timpul războiului, unde soldații contemplă frumusețea naturii în contrast cu ororile războiului. Exprimă teama de moarte, dar și o speranță fragilă, sugerând că natura va supraviețui conflictului.