Să-ţi pierzi în cântec tinereţea toată
Irosind vremea, pe-o zi ca asta luminată,
Numai ca să proslăveşti strălucirea unui obraz?
Dar până nu ţi-ai dat de-a bine seama,
Te-a şi ajuns al bătrâneţilor necaz.
Hei, ce ne pasă, doară
Ne desfătăm deplin în primăvară!
Cuvintele dragi anume pregătite pentru la despărţire
Ne încarcă mai tare sufletele cu mâhnire,
Încât silim să minţim veselire.
Nehotărâţi ne perindăm
Ici-colo, fără ţintă în plimbare,
În loc să ne tot minunăm
De prunul şi de piersicul în floare
Şi să sorbim cucernici o licoare-mbătătoare.
Când o cintează să cânte mai cutează,
Din neguri muntele se-nseninează.
Acum în amurg se lasă linişte desăvârşită,
Pădurea-i urgisită,
Stufăria pustiită,
Coliba părăsită,
Tinda pentru totdeuna zăvorâtă.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a frumuseții efemere a naturii. Vorbește despre melancolia despărțirii și regretul pentru tinerețea pierdută, într-un cadru natural idilic, dar și pustiu.