Atunci când părul îmi era încă tuns cu breton pe frunte,
Mă jucam în fața porții, smulgând florile.
Ai venit călare pe o nuia de bambus – calul tău –
Și te-ai plimbat prin fața mea, jucându-te cu prunele sidefii.
Apoi ne-am mutat și-am trăit în Chōkan:
Doi oameni obișnuiți acceptați de toți, fără sau cu puține neplăceri.
La vârsta de cincisprezece ani m-am măritat cu tine, Stăpânul meu.
Eu nu am râs niciodată, fiind timidă.
Cu capul plecat, priveam mereu spre podele.
Strigată de o mie de ori, niciodată n-am întors privirea.
La cincisprezece ani am încetat să mă mai încrunt,
Am dorit ca pulberea mea să fie-amestecată cu a ta
Mereu și mereu, și întotdeauna.
De ce-ar trebui să mă-nalț pentru-a sta de veghe?.
Când aveam șaisprezece tu ai plecat
Pentru cinci luni în îndepărtatul Ku-tō-en,
Pe fluviul cu vârtejuri primejdioase.
Deasupra capului maimuțele scot sunete pline de tristețe.
Când ai plecat parcă n-aveai putere să-ți miști picioarele.
Acum la poartă a crescut un covor de mușchi,
Prea gros ca să-l pot înlătura.
Frunzele cad devreme-n toamna asta, luate de vânt.
Culorile unei perechi de fluturi pe iarba din grădina dinspre asfințit
S-au îngălbenit încă din august;
Asta mă întristează.
Îmbătrânesc.
Dacă vii în aval pe cheile înguste-ale fluviului Kiang,
Dă-mi de știre din timp,
Iar eu îți voi ieși în întâmpinare
Tocmai acolo sus, la Chō-fū-Sa.
Sensul versurilor
O femeie își amintește de tinerețe și de căsnicia ei, exprimându-și dorul și tristețea față de absența soțului ei, un negustor plecat pe fluviu. Ea reflectă asupra trecerii timpului și asupra sentimentului de îmbătrânire, așteptând cu nerăbdare întoarcerea lui.