Pe strat de flori am pus ulciorul
înmiresmat și plin.
Ci singur în tăcerea nopții
să mă desfăt cu vin?
Drept comesean chemat-am luna
cu nimbu-i de scântei,
ba umbra încă mi-am chemat
și, iată, suntem trei.
Oare, mă-ntreb, să știe bea
în rând cu mine luna
ori umbra, chiar dacă de-un veac
mă însoțește-ntruna?
Umbra și luna sunt oricum
de-a pururi împreună,
așa că, oaspeți dragi, să bem!
Bea, umbră și bea, lună!
Încep să cânt și luna-n tact
se leagănă, cochetă,
să dănțui prind, și umbra mea
zănatic mă repetă.
Și chefuirăm cot la cot
ca-n vremile de glorii
și pe tustrei, pe trei cărări
ne răzlețiră zorii.
Rămas-am iar înstrăinat,
pribeag pe căi sihastre
până la marele popas
de dincolo de astre.
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment profund de singurătate, unde naratorul caută consolare în natură și în compania simbolică a lunii și a umbrei sale. Această comuniune efemeră aduce o bucurie temporară, dar odată cu zorii, singurătatea revine, lăsând naratorul să tânjească după o destinație finală dincolo de viața terestră.