Totul era etern, totul era integru.
Totul părea vânăt spre negru
Când, în sunet de flaut și tilincă,
Totul se-ncenușa: începuse să ningă.
Apoi totul fu alb cu numai o pârtie șuie
Spre care suiră spre piscul de gheață verzuie.
Se zărea prin viscol ca-n apocalipsă
Departe, străvezind o nostalgică elipsă,
Unde-i aștepta duduind pe loc
Un tanc cât o corabie la iernat în doc.
Rebegiți, zdreliți din brizant în brizant,
Ascultară cuminți de comandant
Și pătrunseră pe turela deschisă,
În aburul cald de benzină, printre crengi de tisă.
Înveliți, ocrotiți, goi, ca la spovedanie,
Se mișcară lent pe patul de campanie,
Se-mpreunară cu scâncet dur
Și priviră limpede jur-împrejur.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă iernatică și apocaliptică, unde un tanc devine un refugiu pentru intimitate și căldură. În mijlocul frigului și al războiului, personajele găsesc consolare și conexiune într-un spațiu neașteptat.