Fetele veneau dinspre sud, din Corint.
Trecuseră
Dunărea pe biciclete de argint.
Mai aveau în irisuri negrul dricului trimotor: bântuiseră molime-n țara lor.
Era toamna și tremurau tufișurile învelite-n ceață la spatele alb al orașelor, de dimineață.
Ținea ochii strâns închiși, închipuindu-și chipuri de cenușă,
când îi bătură, grăbite la ușă,
fetele sulugece de pașale și mameluci,
în acea dimineață cu ceai și papuci,
în acea dimineață de acvarelă căzută,
vorbindu-i o limbă necunoscută.
Au început să deretice, să gătească, să spele,
erau atât de rădăcinoase, de femele.
Și niciodată nu-l priveau în ochi, fetele.
Numai în serile când îi lustruiau ghetele,
îi țineau haina de zile mari,
îi potriveau cravata cu șopârlărie zornăind printre icusari,
– în serile când lua tramvaiul spre Lânărie,
când pleca la amanta aceea tânără cu busuioace și pân,
îl petreceau până-n prag, vărsând uriașe lacrimi triste
șterse de el cu fel de fel de batiste.
Le vedea acolo stând așa, ca-ntr-o prostrație,
până ce dădea colțul aproape alergând spre stație.
*
Trecuseră anii din dimineața aceea. Îmbătrânise.
Cea din Lânărie își făcuse un rost, apoi murise.
Numai fetele, fecioare și iubețe, rămâneau la fel.
Pârâiau de tinerețe.
Ba chiar, în ochii lor cu așteptări de baluri se iveau târguri albe pe dealuri.
Era atâta nostalgie în ochii lor că boarea că-ntr-o seară își pierdu răbdarea și, când îi făceau patul, pe neașteptate, intră în odaia unde erau toate adunate, le privi fix și le spuse: „Na-va, pentru cât vă urăsc, o canistră cu otravă, căci vă voi ucide pe toate!” Ele stăteau cu capetele plecate.
Mirosea a mirt.
Lumina feștilă.
Le privi fix și-l apucă milă.
Le pipăi viața rotundă și frumos mirositoare,
le-nveli-n mantile să nu le fie răcoare,
simți că le-a fost atât de drag,
încât le duse până-n prag.
Furișate-n curte, fetele din Corint
încălecară pe bicicletele de argint
fulgerând din pulpele o clipă dezvelite.
Le urmări până dădură colțul.
Se-nchină la Trisfetite,
stinse candelele.
Aprinse opaițele cu iască.
A doua zi începu să spoiască.
Sensul versurilor
Piesa descrie un bărbat bântuit de amintiri și de prezența unor femei misterioase, posibil simboluri ale trecutului. El este prins într-o buclă temporală, incapabil să scape de nostalgia și de sentimentele ambivalente față de aceste figuri feminine.