De-ar fi dorul ca o floare
L-aș pune la cingătoare
Și de dor n-aș mai zăcea,
Mi-aș potoli inima.
Dar nici dorul nu-i așa
Când îl vrea să-l poți lăsa,
Doru-i floare din grădină
Cine-l poartă tot suspină.
De-ar fi dorul ca frunza
Ar înverzi și-ar pica,
L-ar călca omu-n picioare
Că de dor inima-l doare.
Dar dorul îi ca pământul,
El nu știe crezământul,
Îl calci azi, îl calci și mâine,
Tu te duci, dar el rămâne.
Sensul versurilor
Piesa explorează natura complexă a dorului, comparând-o cu elemente din natură, precum floarea, frunza și pământul. Dorul este prezentat ca o constantă inevitabilă a vieții, aducând suferință și melancolie.