Un pictor mi-a promis un tablou.
Acum, în New England, aflu că a murit. Simt
ca și în alte dăți, tristețea de-a înțelege că suntem
ca un vis. M-am gândit la om și la tabloul pierdut.
(Numai zeii pot să promită pentru că sunt nemuritori.)
M-am gândit la locul ales pe care pânza nu-l va ocupa.
M-am gândit după aceea: dacă s-ar afla aici,
cu timpul va fi un lucru în plus;
acum e limitat, nesfârșit, capabil
de orice formă și culoare, fără să depindă de nici una.
Într-un anume fel, el există. Va trăi și va crește
ca un cântec și va rămâne cu mine până la sfârșit.
Îți mulțumesc, Jorge Larco.
(Și oamenii pot să promită, pentru că în fiecare promisiune există ceva nemuritor.)
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra pierderii unui pictor și a tabloului promis, transformând dezamăgirea în acceptare. Artistul realizează că tabloul, deși pierdut fizic, există într-o formă nemuritoare în amintire și imaginație.