Intrus în straturi sunt de mândre flori
ce-n necuprinse zări ai risipit
de viitor. Să nalț am năzuit
spre-azur cântarea dulce de viori.
Azi mă lipsesc, căci pentru-a te cinsti
nu-i deajuns deșarta osteneală
numită îndeobște cu pripeală
și îngâmfare arta de-a slăvi.
Spre-a te cinsti nevoie-i de lumină
și de curaj. Sunt laș. Sunt trist. Nimic
nu-ndreptățește cutezanța-mi. Mic
sunt bucuria spre-a cânta senină –
cleștar și flacără – de-ndrăgostit.
Canonul meu: să-ncerc necontenit
să potrivesc cuvinte iscusite
din sonuri și concepte-alcătuite.
Tu nu ești vaier, simbol ori oglindă;
ești râu ce poate lumea s-o cuprindă.
Sensul versurilor
Piesa exprimă admirația profundă față de Johannes Brahms și sentimentul de incapacitate al naratorului de a-l slăvi adecvat prin artă. El se simte copleșit de măreția compozitorului și își recunoaște limitele în a-i aduce un omagiu pe măsura valorii sale.