Un om măcinat de timp,
un om care nici măcar nu așteaptă moartea
(dovezile morții sunt statistice,
și nimeni nu e scutit de riscul
de a fi primul nemuritor),
un om care a învățat să mulțumească
pentru smeritele pomeni de fiecare zi:
visul, obișnuința, gustul apei,
o etimologie neașteptată,
un vers latin ori saxon,
amintirea unei femei care l-a părăsit
cu mulți ani în urmă
și pe care astăzi și-o poate aduce aminte fără amărăciune,
un om care știe foarte bine că prezentul
se preface necontenit în viitor și uitare,
un om care a fost neloial
și cu care alții au fost neloiali,
poate simți deodată, când traversează strada,
o fericire tainică,
ce nu vine din partea speranței,
ci dintr-o veche nevinovăție,
din lăuntrul său ori de la un zeu risipit.
Știe că nu trebuie s-o privească de aproape,
fiindcă sunt motive mai înfiorătoare decât tigrii
care-i vor dovedi îndatorirea
de a fi nefericit,
dar cu smerenie primește
această fericire, această rafală de vânt.
Poate că vom rămâne pentru totdeauna în moarte,
când ne vom întoarce în țărână,
această rădăcină nepătrunsă,
din care pentru totdeauna va crește,
cumpănit sau cumplit,
singuraticul nostru rai sau iad.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra vieții unui om măcinat de timp, care găsește fericire în lucruri simple și acceptă inevitabilitatea morții. Explorează ideea că fericirea poate veni dintr-o veche nevinovăție, nu din speranță, și că moartea poate fi o rădăcină din care crește raiul sau iadul personal.