Lui Oreste Macrì.
Cu-ncetineli de visător hoinar
Îmbătrânit prematur,
Acel bărbat cutreieră cărări
De soare, colb ori lună.
Chip de-nfrânt
Ce umple arhetipul?
Voință-având de-a fi bărbat senin
Mereu în ton cu înserarea lină
Vrea certitudini
De la rădăcina
Invulnerabilă a propriului său suflet.
E un miracol
Faptul că totul, pas cu pas pe drumul vieții,
Atât de simplu e și-adevărat.
Destin fatal al unui om ales.
Un suflet vrea căldura altui suflet
Într-un contact mântuitor, fecund.
Justiția-ntreagă, deocamdată,
E în cuvântul just,
De parcă-ar fi obiectul însuși
Care-n viziunea lui de trecător
Ne e propus – cu el pășim pe drum –
Pe sine-nfățișându-se
Treptat poetul.
Jur-împrejurul siluetei lui hoinare
Ființele și lumea lor
Se leagă, solidare,
Și inima cu mintea-n unison,
Și-atâtea aparențe
În ritmuri se transformă
De vers și univers,
În ciuda lui Cain
Ce se transformă și câștigă lupte.
Privirea vede clar, și mâna vrea
Tovărășie să găsească.
Trecutul – rădăcină visătoare –
A vizionarului privind spre revărsat de zori
O nouă zi curată
Pe-un nou tărâm.
Sensul versurilor
Piesa explorează căutarea adevărului și a sensului vieții printr-o perspectivă poetică. Un poet hoinar, îmbătrânit prematur, caută certitudini și conexiune sufletească, transformând aparențele în ritmuri de vers și univers.