Ce-i dragostea? Păpușă dichisită,
S-o mângâie și s-o răsfețe lenea;
Urzeală de încurcături divine,
Încât neghiobii tineri toți se cred
Divini prin dragoste; și-așa se scurge
O vară, -n căscături și nebunie;
Curând ajunge-al domnișoarei piaptăn
O diademă toată numai perle,
Iar bietele ciubote Welington
A lui Romeo fină-ncălțăminte.
Atunci la 7 bis sta Cleopatra
Și sta Antonius pe Brunswich Square.
Neghiobilor!.. Înalte patimi dacă
Au încălzit odată lumea; dacă
Regine și Soldați s-au zbuciumat
Să cucerească inimi – zău, nu văd
De ce asemeni zbuciumări s-ar naște
Mai multe, mai de rând ca buruiana!
Neghiobilor!.. Ci întregiți-mi iară
Topită perla grea a Cleopatrei
Și zice-voi că toți puteți iubi
În ciuda pălăriilor de castor.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra naturii superficiale a dragostei moderne, comparând-o ironic cu pasiunile intense din trecut. Sugerează că dragostea contemporană este banală și lipsită de profunzime, în contrast cu idealurile romantice clasice.