Mărirea și splendoarea au trecut;
Căci dacă hoinărim devreme-n zori,
Tămâia n-o vedem scoțând vapori
Spre răsărit, spre-o zi zâmbind plăcut;
Și nimfele nu vor cânta ca-n rai
Și-n coșuri împletite n-or căra
Violete, roze, pentru-a decora
Altarul Florei la-nceput de mai.
Însă mai sunt și alte bucurii
Destinul veșnic îl voi lăuda,
Da-n vremea-n care pe sub pomii vii
Nu-l mai cătăm pe Pan, eu simt cumva
Că cu nimicuri aș putea slăvi
Un om ca tine, prin purtarea mea.
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul pentru pierderea frumuseții și a splendorii naturii, dar găsește consolare în admirația pentru un om nobil. Vorbitorul simte că poate aduce un omagiu prin acțiunile sale, chiar dacă lumea naturală nu mai este la fel de vibrantă.