Bătrâna Meg era țigancă
și locuia pe deal, în seară;
dormea pe pat de iarbă neagră,
căci casa ei era afară.
În loc de mere – murii oacheși,
stafide-avea păstăi de câmp;
bea vin din roua bălăriei,
drept carte-o piatră de mormânt.
Ca frații se avea cu munții,
ce multe zade sore-avea;
dar chiar de-avea atâtea rude
trăia unde-i plăcea să stea.
Nu prea mânca de dimineață,
n-avea nici prânzul la-ndemână,
dar se holba în loc de cină
cu îndârjire drept în lună!
Ci își făcea în zori ghirlande
din fraged caprifoi, râzând,
și tisa văii-ntunecate
ea noaptea o-mpletea cântând!
Cu mâini bătrâne, vinețite,
urzea din papuri rogojini
și le vindea pe la țăranii
ce-i întâlnea peste colini.
Era vitează ca Regina,
o amazoană-naltă, și
atât avea: mantaua-n umeri
și cușma-n cap… Oriunde-ar fi
s-o odihnească Domnul mult,
căci a murit așa demult!
Sensul versurilor
Piesa evocă viața simplă și legată de natură a unei femei țigănci, Meg, care trăiește într-un mod neconvențional și independent. Versurile descriu frumusețea și asprimea vieții ei, precum și legătura ei profundă cu natura și cu tradițiile. Finalul amintește de trecerea timpului și de moarte.