Dintre elemente, praful
L-ai știut dibaci supune,
Hafiz, când în cinstea dragei
Cânt gingaș ai prins a spune.
Praful de pe pragul dragei
Ți-e mai scump decât covorul
Cu izvoade-n fir de aur
Unde-aleșii pun piciorul.
Dacă vântul ia din poarta-i
Nori de praf și-n goană-i duce,
Decât mosc ori șip de roze
Ți-e mireasma lor mai dulce.
Praful mi-a lipsit din nordul
Cel cu ceruri voalate,
Doar în sudul cel fierbinte
L-am avut pe săturate.
Mult e, de când porți iubite,
Din țâțâni n-au dat nici șopot,
Locuiește-mă, furtună,
Fă s-adulmec ploaia-n clocot!.
Dacă tună și vuiește
Și tot cerul scânteiază,
Praful vântului sălbatic,
Ud, în glie o să cază.
Și țâșnește-ndată viața –
Sfinte, tainice-nceputuri –
Și mustește și-nverzește
În lumeștile ținuturi.
Sensul versurilor
Piesa explorează dorul de elementele naturale, în special praful și ploaia, ca simboluri ale vieții și renașterii. Vorbitorul își exprimă nostalgia pentru aceste elemente și modul în care ele aduc viață și frumusețe în lume.