Chiar dacă-i cert, tot au dreptate:
Prin cuvânt nu chiar totul se poate,
Și asta-i de la sine-nțeles.
Cuvântul-i evantai! Printre vergele, ades,
Evantaiul-i o floare, dar iată,
Doar obrajii-ți ascunde – și gata;
El nu-mi poate ascunde și fața,
Căci ce are frumos ea nu-și apără:
Ochii divini care-n ochii mei scapără.
Sensul versurilor
Piesa celebrează frumusețea ochilor unei femei, considerând că aceștia sunt o expresie divină și că nu pot fi ascunși sau apărați, deoarece frumusețea lor este evidentă și captivantă. Metafora evantaiului subliniază ideea că ochii sunt mai expresivi decât cuvintele.