Crini și roze-nrourate,
Când vin eu, cresc ca-n grădină,
Stânca naltă pare-n spate
Peste tufe că se-nclină.
Sus, peste frunzare blânde,
Un castel domină calea,
Arcul crestei se întinde
Împăcându-se cu valea.
Iar parfumu-i ca pe vremuri,
Când mă chinuia iubirea,
Când pe corzi de harpă-n tremur
Răpeam zorilor lucirea
Când un corn de vânătoare
Picura zvonuri senine,
Suflând flăcări sau răcoare
Peste patima din mine.
Cum păduri țâșnesc întruna
Dați-vă curaj cu ele,
Guste și-alții-ntotdeauna
Ale voastre arii grele.
Și-atunci nimeni nu va spune
Că doar noi simțeam cântarea,
Când veți inunda cu strune
Fericite toată zarea.
Iar cu-această-ntorsătură
Stă Haviz alături, iată:
Simți desfătul tău în gură
Doar cu cei ce se desfată.
Sensul versurilor
Piesa evocă un trecut idealizat, plin de frumusețe naturală și sentimente intense. Naratorul își amintește de o perioadă marcată de iubire și inspirație artistică, îndemnând ascultătorii să împărtășească bucuria și pasiunea cu ceilalți.